Elefanți și catedrale

de Ovidiu Tânjală

https://t.me/VociIndependente

Sunt mulți ani de când îmi închei ziua citind Pravda pe stil nou, eram încă tânăr, mă pregăteam să mă mut peste Ocean, pe vremuri foloseam Pravda pur și simplu pentru a învăța limba engleză. Nu știu în ce măsură mi-a folosit lectura nytimes.com, presupun că nu am înțeles foarte bine ce-am citit, dorința de a pleca către sursă, către centrul din care iradiază noul comunism mondial a rămas, am trăit acolo o bună bucată de vreme. Obiceiul de a-mi încheia ziua cu Pravda a rămas și el, încă o citesc zilnic, o deprindere masochistă, deprimantă și cronofagă. Prin urmare citesc ziarul, în special secțiunea de articole de opinie, sunt prea puțin interesat de alte secțiuni ale acestuia, de mai bine de un sfert de secol, cu mult timp înainte ca dl. Brooks să se fi alăturat echipei de editorialiști. Am urmărit evoluția domnului Brooks, descompunerea intelectuală și morală, inconsitența crescândă a editorialelor mă face să-mi impun să le parcurg până la sfârșit – îmi pare că avem mereu nevoie de exerciții pentru a ne autodisciplina – fiecare lectură lăsându-mi un gust amar. Căci dl. Brook trebuia să fie unul dintre editorialiștii conservatori, una dintre picăturile de conservatorism în oceanul de socialism al Pravdei. Iar dacă la începutul colaborării dumisale cu publicația socialistă dl. Brooks reușea să prezinte cititorilor de stânga universul intelectual al dreptei americane, mă tem că în anii din urmă dl. Brooks nu mai poate prezenta nimic, atmosfera redacției pare să nu-i priască, articolele sunt plate, lipsite de profunzimea spirituală cu care ar trebui să fie încărcate textele unui conservator, fie el și unul american.

Ultimul articol scris de dl. Brooks tratează tema nefericirii. A nefericirii globale, nici mai mult nici mai puțin, cum oare ar fi putut să fie nefericirea în sec. XXI altfel decât globală? Cuantifică, numără și cântărește fericirea cu ajutorul sondajelor Gallup, găsește apoi răspunsuri imediate, le enumeră în ordine, este vorba de declinul comunităților iar mai apoi de foamete și mizerie fizică. Da, declinul comunităților este o temă conservatoare legitimă, nu mă îndoiesc că dl. Brooks are multă dreptate. Dar foametea și mizeria fizică?! Niciodată nu am fost mai bine hrăniți și mai spălați decât astăzi, până și în colțul meu pierdut de lume suntem cam prea bine hrăniți și mult prea mulți dintre noi au uitat să asude muncind deși nu părem a fi mai fericiți decât bunicii noștri. Concluzia textului scris de dl. Brooks este apoi liniară, mizeria materială influențează politica, vai de cei mai săraci 20%, de vină pentru toate este creșterea inegalității etc, etc.

Da, inegalitatea este o temă legitimă pentru un conservator ce trăiește în secolul XXI așa după cum a aceasta a fost pentru sindicaliștii de secol XIX. Dar dl. Brooks ratează esențialul, suntem până la urmă mai mult mai curați și mult mai bine hrăniți decât bunicii noștri, ba aș zice că trăim vieți sterile, aseptice și nepermis de îmbuibate deși nu suntem defel fericiți, ba suntem chiar mai nefericiți decât bunicii noștri. Oare chiar să nu vadă dl. Brooks elefantul din încăpere?

Una dintre anecdotele mele preferate spune povestea unui călător din vechime care vizitează șantierul uneia dintre marile catedrale construite în evul mediu. Văzând un muncitor care căra cu greu blocuri de piatră îl întreabă pe acesta ce face. Muncitorul, răspunde nervos și supărat: nu este limpede? Car afurisita asta de piatră! Apoi călătorul nostru pune aceeași întrebare unui alt muncitor, acesta făcea cam același lucru ca și primul, în cele din urmă catedralele sunt făcute din foarte multă piatră. Acesta-i răspunde senin, aproape zâmbind: Construiesc o catedrală.

Lipsa credinței, pierderea dimensiunii verticale a existenței noastre ne face viața nu neapărat nefericită, căci nefericirea are o oarecare componentă metafizică la care nu toți cei ce trăim în secolul XXI mai avem acces, lipsa credinței ne face viața săracă și mizerabilă. Nu mai suntem în stare să credem, nu mai suntem în stare să vedem frumusețea unei catedrale. Demonul materiei se zbate în mai fiecare dintre noi, am ajuns să aruncăm necontrolat cu suc de roșii în orice pare a transcende materia, în orice pare a avea dimensiune verticală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.