Batista lui Ivan Denisovici

de Ovidiu Tânjală

Deși apropiații îmi spun că sunt un om profund pesimist, mă consider mai degrabă un optimist incurabil căci sunt mereu uimit de viteza cu care ideile și apucăturile decivilizatoare se propagă, am subestimat mereu forța de atracție a urâțeniei, a neantului, a lipsei de civilizație. Atunci când am decis să mă retrag din viața profesională revenind în micul meu oraș de provincie, oraș în care familia mea trăiește de șase generații, nu mi-am imaginat că am să văd vreodată clădirea în care lucrez mâzgălită peste noapte, cu tencuiala distrusă în modul în care sunt desfigurate atâtea clădiri în Occidentul pe care tocmai îl părăsisem. Deși am știut încă din clipa în care am văzut mâzgălelile că orice împotrivire este inutilă, am încercat totuși să mă opun, am acoperit oroarea cu pretenții de artă urbană, la început mai cu atenție, apoi pe măsură ce peretele era din ce în ce mai frecvent murdărit, mai puțin atent, simțeam cum pierd lupta. Acum n-am mai dat cu vopsea din primăvară, peretele este în întregime murdar, când mă uit la el mă simt vinovat pentru copiii care-l văd și care cresc văzând o astfel de normalitate. Sunt multe astfel de lupte pe care le-am pierdut de când m-am întors acasă, lupte pe care nu-mi imaginam că le voi da aici și acum, la granița imperiului, în orașul meu natal.

Nu mi-am imaginat vreodată că voi auzi un om cu o educație în limba germană tutuind din funcția supremă, nu-mi imaginam cum va evolua modul în care oamenii orașului meu vor ajunge să salute persoane pe care nu le cunosc, nu-mi imaginam că modul în care se îmbracă negrii din ghetourile americane va deveni modul în care-i voi vedea îmbrăcați pe tinerii din orașul meu natal.

Chiar astă seară, venind spre casă cu bicicleta am evitat cu greu, de fapt am căzut, o trotinetă aruncată de-a curmezișul pe trotuar căci orașul în care trăiesc are îndoielnicul privilegiu de a fi unul dintre primele orașe din lume distruse de o idee voit toxică răspândită din laboratoarele californiene ale stângii americane. Desigur, bântuită de năluci gonind straniu, țesătura urbană dispare, trotuarul se va goli de băbuțe și de copii, orașul se va goli de conținut la fel după cum secole de evoluție vestimentară au dispărut parcă peste noapte, absorbite parcă de același demon asexuat al urâtului, demon degenerat ce n-a cunoscut vreodată civilizația.

Am pierdut bătălie după bătălie, tăvălugul decivilizator occidental îmi pare a fi irezistibil, de fapt rostogolirea acestuia se accelerează, devine irezistibilă și inevitabilă pe măsură ce ne decivizizăm, pe măsură ce coborâm treptele decivilizării, pe măsură ce ne afundăm în degenerare și primitivism.

Căci oamenii civilizați schimbă idei, folosesc cuvinte, civilizația înseamnă idee, în cele din urmă civilizația occidentală era o civilizație a cărții. Lipsa civilizației înseamnă lipsa ideii, cuvintele devin sintagme care marchează – precum feromonii – apartenența la grup. Iar atunci când vrem să comunicăm evitând până și cuvintele degradate în sintagme folosim în locul feromonilor – căci avem simțurile tocite iar feromonii sunt inutili în secolul XXI – așa numitele elemente de identitate vizuală, tatuajele de tot soiul, inelele, ceea ce numim grafitti, părul vopsit în culori stranii, moda ghetourilor. Rolul feromonilor este preluat mai ales de zgomotele primitive pe care le credem a fi muzică modernă, de modul în care alegem să folosim pârtiile până mai ieri de ski, de modul în care alegem să ne îmbrăcăm, coafăm sau să ne vopsim părul, până și de modul în care ne alegem ochelarii. Cunoaștem încă de departe modul în care pseudogândește un om prividu-i îmbrăcămintea, freza, pantalonii, apoi auzindu-l cum ne salută sau modul în care pronunță cuvintele. Fără să ne dorim asta, putem pune diagnostice culturale și ideologice semenilor cu care interacționăm de îndată ce-i zărim, Hahnemann însuși nu și-ar fi imaginat posibil un astfel de progres semiologic.

În prea puțini ani de zile firescul civilizației occidentale a fost brutal înlocuit de o caricatură în tușe groase, orașele au devenit de nelocuit, conversațiile imposibile, urâțenia este atotcuprinzătoare, primitivismul sufocant.

În mizeria și oroarea în care era nevoit să trăiască zi de zi Ivan Denisovici își păstra statutul de om civilizat, își conserva stima de sine și condiția de om punând-și colțul de pâine pe o batistă ce se străduia s-o păstreze curată, Ivan Denisovici își punea mereu pâinea pe batistă, nu o punea direct pe masă.

În ultimii ani m-am gândit foarte adesea la batista lui Ivan Denisovici, sunt din ce în ce mai dese zilele în care simt că nu mai am tăria să mă îngrijesc să o am curată pe a doua zi.

1 Comments

  1. Pingback: Ovidiu Tânjală: Batista lui Ivan Denisovici – Cerul, Codrul și Pârăul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.