Despre realitate

de Ovidiu Tânjală

Banca Națională a României tocmai a decis creșterea dobânzii de referință la 6,25% pe an, BNR încearcă astfel reducerea inflației pe care o simțim cu toții ori de câte ori intrăm într-o tranzacție comercială, fie aceasta și una extrem de banală precum cumpărarea unei pâini de la magazinul din colț.

Remarcăm imediat că rata dobânzii de referință este mult în urma inflației anuale, aceasta fiind estimată ca fiind între 15% și 20%. Cu alte cuvinte chiar și o rată a dobânzii de referință de 6,25% nu face ca dobânda reală să aibă valori pozitive, aceasta continuă să fie negativă. Cu alte cuvinte, dacă vom păstra cuminți banii în conturi, tot vom pierde anual 10%-15% din sumele depuse.

Și totuși nu ne îndoim de faptul că o majorare a ratei dobânzii de referință va produce nu doar suferințe populației, care va trebui să plătească dobânzi mai mari pentru creditele deja luate, ci va duce spre faliment firmele care nu vor face față măririi corespunzătoare a ratelor ce vor trebui plătite pentru creditele aflate deja în desfășurare.

Dar oare ce înseamnă dobânda de referință? Cum de stabilește în mod mai mult sau mai puțin arbitrar BNR un parametru care poate însemna sărăcie sau faliment pentru aceia dintre noi care au credite?

Pe scurt, dobânda reprezintă un cost al banilor. Așa după cum observa Ludwig von Mises, este axiomatic faptul că fiecare dintre noi ne dorim un bun mai degrabă mai curând decât mai târziu. Costul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru a avea acces la bunul care ne interesează mai degrabă mai curând decât mai târziu reprezintă dobânda, mai precis reprezintă dobânda așa după cum apare ea pe o piață naturală, neinfluențată de interferența guvernului.

Dar cum se întâmplă lucrurile atunci când moneda este socializată? Observăm imediat diferența, dacă pe o piață liberă dobânda reprezintă costul banilor care ne permit accesul imediat la bunurile pe care ni le dorim, pe o piață denaturată de intervenția guvernamentală dobânda este stabilită arbitrar de băncile centrale. Cum am văzut mai sus, BNR tocmai ne-a anunțat că doua dobândă de referință va fi de 6,25% pe an. Este mult sau puțin, este imposibil de știut, știm deja că tocmai lipsa prețurilor de piață face ca deciziile să nu poată fi luate în mod rațional într-o economie socialistă. Iar dacă socialismul afectează tocmai moneda, atunci este cu atât mai greu să luăm vreo decizie rațională, un cost arbitrar al banilor va induce în întreaga economie decizii arbitrare, oricât de atenți ne vom fi făcut calculele contabile, deciziile economice ale fiecăruia dintre noi vor fi – atunci când moneda este socializată – pur și simplu arbitrare. Căci este limpede că atunci când banul este ieftin vom dori să ne cumpărăm, persoane fizice sau firme deopotrivă, tot soiul de bunuri pe care ni le dorim din diverse motive dar pe care nu ni le-am permis întrucât nu am crezut că vom putea plăti costul atașat posibilității de a avea acces la bun acum, anume nu am crezut că vom putea plăti dobânda. O familie poate să creadă că-și poate permite o nouă mașină de spălat, o companie poate crede că – având în vedere costul atât de scăzut al creditului – a venit vremea să investească într-o nouă linie de producție, într-un nou utilaj. Dar aceste investiții – făcute posibile doar pentru că rata dobânzii este artificial de mică – nu ne duc către dezastru economic în momentul în care costul banilor – adică dobânda – începe să crească?

Teoria austriacă a ciclurilor economice ne arată – iar aici școala austriacă de economie își arată valoarea explicativă – că la originea crizelor economice nu sunt deciziile de a crește dobânzile de referință, crizele economice sunt provocate de investițiile greșite făcute posibile în perioade în care dobânzile au fost artificial de mici. Perioadele de expansiune artificială a creditului, nu cele de scumpire a acestuia stau la temelia crizelor economice. Cu alte cuvinte, oricât vor încerca să ne convingă keynesienii de serviciu, domnul Dăianu & Co. că recenta creștere a dobânzilor va fi urmată de falimente, fie ele personale sau ale companiilor noastre, ar trebui să știm că falimentele au devenit inevitabile încă din perioada în care costul banilor a fost mic, încă din perioada în care dobânzile mici ne-au permis să investim greșit în proiecte nerentabile.

Este important să înțelegem că, oricât de mare sau de mică va deveni dobânda de referință, aceasta este stabilită arbitrar și produce – prin însăși acest fapt – degringoladă economică, produce risipă prin investiții greșite atâta vreme cât va fi stabilită de BNR și nu de către o piață pe care tranzacționăm zilnic în monedă naturală (aur sau argint). Este în întregime posibil ca decizia BNR de a crește dobânda de referință să ducă la un colaps economic după cum este posibil ca această decizie să treacă neobservată de omul de rând. Faptul că rata de 6,25% a dobânzii de referință produce îngrijorări unora dintre noi – deși este, așa după cum am arătat mai sus, o rată negativă a dobânzii, adică ceva ce n-ar putea vreodată apărea pe o piață liberă, nerestricționată de intervenția guvernului, nu ne arată că această rată este prea mare. Grijile pe care ni le facem azi ne arată doar că că avem în spate prea mulți ani în care s-a acumulat iraționalitate economică, ani în care calculul economic a fost sistematic denaturat. Deși crede neabătut în logica economică, cel ce scrie aceste rânduri nu crede că se pot lua decizii cantitative în mod rațional privitoare la rata dobânzii, aceasta trebuie pur și simplu lăsată în seama pieței libere. Dl. Isărescu va fi – mai degrabă mai devreme decât mai târziu – acuzat că a fabricat artificial o criză economică scumpind costul banilor, politicienii vor ști să găsească un vinovat pentru ceea ce va veni. Da, vinovați există dar sunt mereu alții decât cei pe care-i bănuim la prima vedere.

Aceia mai în vârstă dintre noi încă ne amintim cum s-a descompus socialismul est-european, haosul generat de lipsa prețurilor de piață a irupt cu o forță de nestăvilit, a fost evident tuturor că sistemul se prăbușește. În ciuda naivității, a lipsei de înțelegere istorică și economică a ceea ce se întâmpla în jurul său, dl. Gorbaciov a încercat cu bună credință să gestioneze situația, nu a creat pandemii, crize climaterice sau războaie pentru a ascunde sub preșul istoriei mizeria pe care socialismul a produs-o timp de decenii. Acum trăim o criză similară, lipsa prețului de piață a monedei a contaminat întreaga economie, este practic imposibil de spus ce este cu adevărat viabil și ce este falimentar. Din păcate însă, conspiratorii care-au distrus moneda acum mai bine de un secol într-o întâlnire secretă pe insula Jekyll, aceia care au pervertit-o, transformând-o într-un instrument de distrugere și falsificare economică, nu au buna credință și scrupulele morale de care a fost capabil până și un înalt oficial sovietic. De astă dată drumul către realitatea economică va fi dificil, vom fi ispitiți în moduri dincolo de imaginația celui ce scrie acest text, nu doar limpezimea gândirii dar și caracterul ne vor fi puse la încercare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.