Despre unire și libertate

Există un consens la nivelul societății românești, noi românii nu ne așteptăm la nimic bun dinspre est, privim cu teamă, neîncredere, poate chiar cu dispreț, către Rusia, rusofobia pare a fi singura valoare comună elitelor dar și omului de rând. Este poate firesc să fie așa, în cele din urmă experiența vecinătății cu Rusia trebuie să fi contribuit în mod semnificativ la această stare de fapt. Imaginea dezastruoasă pe care Rusia și tot ce este rusesc o are în România a fost desigur agravată de confuzia cel mai adesea voită între Uniunea Sovietică și Rusia, între comuniști și ruși. Pe de altă parte însă, în măsura în care este interesat de inovație și succes electoral, conservatorismul românesc ar trebui să-și găsească timp să reevalueze proiectul generației de la 1848, sunt convins că o astfel de reevaluare va avea consecințe asupra modului în care conservatorii se vor raporta la propria geografie politică, cred că o astfel de reevaluare este stringentă pentru mișcarea conservatoare modernă.

Rusofobia, teama față de Rusia și ruși, ne face să nu fim foarte atenți la nuanțe în chestiunile de politică externă, este cu totul nefiresc ca socialiștii postmoderni, conservatorii și liberalii români să nu aibă voci distincte în chestiunea ucraineană. Este nefiresc căci peste tot în lume există dezbatere atunci când este vorba de politică externă, de fapt chestiunile de politica externă sunt printre puținele teme legitime ale interesului politic. Ca liberal clasic nu consider că modul în care mă alimentez cu oxigen, modul în care aleg să-mi îngrijesc sănătatea sau încerc să gestionez riscurile legate de aceasta pot fi în mod legitim obiect al interesului politic, mult mai probabil este să consider că relațiile externe ale cetății în care trăiesc pot fi supuse dezbaterii politice.

Tocmai pentru că nu putem distinge cu claritate puncte de vedere diferite specifice liberalilor, socialiștilor, comuniștilor sau conservatorilor români, voi trece pe scurt în revistă modul în care problema rusească este distilată de principalele curente politice americane.

Voi începe cu noi liberalii clasici. Dacă acum trei decenii puteam spune senini că ”states are gangs with flags” acum, pe urmele lui Hans Hermann Hoppe, ne-am nuanțat oarecum poziția. Nu ne-am schimbat poziția în chestiunea statului, acesta continuă să fie rău. Dar ajutați de neprietenii noștri socialiști și comuniști care militează pentru globalism, pentru abolirea statului în favoarea unor organisme supranaționale de tipul Națiunilor Unite, UE, FMI, OMS etc, am înțeles că răul făcut de stat poate fi temperat de competiția între cât mai multe state, că singură competiția pentru a atrage câți mai mulți supuși plătitori de taxe îmblânzește statul, face ca răul produs de acesta să devină tolerabil. Mai credem încă că statul este răul – răul suprem – dar tindem să credem asta mai ales atunci când este vorba despre statul global dorit de socialiștii și comuniștii postmoderni. Și tocmai de aceea suntem în favoarea fragmentării politice, în orice conflict tindem să fim de partea care dorește fragmentare politică, nu vom sprijini mișcările integratoare. De aceea nu vom fi de partea Rusiei sau a Uniunii Europene dacă acestea doresc să integreze în vreun fel Ucraina dar ne vom schimba peste noapte poziția dacă Rusia sau Uniunea Europeană vor dori ruperea Ucrainei într-unul sau mai multe state mai mult sau mai puțin independente. Din motive precum cele de mai sus, nu dorim restrângerea competiției monetare, asta deși credem că moneda fiduciară este la rădăcina răului vremurilor pe care le trăim. Nu prea avem alte interese în chestiuni de politică externă, un mediu în care libertatea individuală să fie încă posibilă este, pentru noi liberalii clasici, singura chestiune demnă de interes.

Să vedem acum modul în care înțeleg conservatorii americani chestiunea rusească. Nu mă refer la neoconservatori, aceștia sunt de fapt socialiști cărora le place războiul, istoria mișcării neoconservatoare, politicile duse de reprezentanții acesteia sunt relevante în acest sens. Suntem interesați de dreapta americană clasică, de oamenii care au dus războiul rece, de oamenii care l-au dus și câștigat pentru că au crezut în Dumnezeu, tradiție, onoare, familie în libertate, pentru că au fost de dreapta și au urât comunismul oriunde ar fi apărut – din Rusia în Koreea, din Vietnam în Cuba sau Chile. Ei bine acești oameni – reprezentativi fiind Pat Buchanan sau Paul Craig Roberts dar și mai tinerii lor discipoli Carlson Trucker sau Steve Bannon, cu toții văd America și Rusia ca țări conservatoare, creștine și albe destinate să se alieze pentru a înfrunta ascensiunea chineză, lăsând de-o parte o Europă ce mai mult încurcă decât ajută, o Europă din ce în ce mai marxistă, mai colorată și mai atee. Cu toții văd America și Rusia, Rusia și America ca fiind țări surori, de fapt citindu-le textele sau ascultându-i, cu toții tind să fie admiratori ai Rusiei post sovietice și critici acerbi ai societății americane post moderne. Este firesc să fie astfel căci dreapta americană este continuatoarea tradiției drepturilor naturale, a tradiției părinților fondatori – republicane și antidemocratice – este firesc ca dreapta americană să admire – cu măsură și oarecare realism – lideri precum dl. Putin, un om ce nu poate fi asociat în vreun fel democrației așa după cum aceasta este în prezent înțeleasă în Occident. Dreapta americană este conștientă că singura șansă a civilizației Occidentale este o alianță SUA – Rusia, mai mult de atât, consideră o astfel de alianță ca fiind nu doar avantajoasă pentru SUA dar și ca fiind naturală și firească, Rusia și SUA împărtășind valori și idealuri comune, o civilizație comună, Rusia – vaccinată împotriva marxismului fiind – putând arăta și țării surori SUA, drumul înapoi dinspre marxism către republicanism și libertate. America tăcută și conservatoare a domnilor Buchanan sau Trucker vede îngrozită și dezgustată asaltul negrilor BLM asupra istoriei americane, asaltul degeneraților de tot soiul asupra instituțiilor americane după cum și noua Rusie putiniană disprețuiește desacralizarea bisericilor în ritmuri de pussy riot sau asaltul LGBT asupra capitalei a Rusiei Kievene. În lipsa unui lider – căci dl. Trump a eșuat să canalizeze energia care l-a propulsat în fotoliul prezidențial către recucerirea propriei țări – dreapta americană pare să fie fascinată de dl. Puțin care tocmai asta a făcut – și-a recucerit țara spre a o întoarce către marca ei firească, către redescoperirea și reînvățarea propriei tradiții. Desigur, Moscova este mai departe de Washington decât de București, noi românii știm că dl. Puțin nu este perfect, că a permis și promovat dictatura medicală în propria țară dar aici nu este vorba despre modul în care dreapta bucureșteană vede Moscova și pe dl. Puțin, ne interesează perspectiva dreptei americane asupra Rusiei și a liderului rus.

Cred că acum este limpede pentru fiecare dintre cititorii acestui text motivul pentru care stânga americană – atât de prietenoasă, de blândă și de iertătoare cu Uniunea Sovietică – este atât de intransigentă și plină de ură față de noua Rusie post sovietică. Pentru socialiștii americani noua Rusie este adversarul arhetipal, o țară pe cale a-și redescoperi credința, rădăcinile, istoria și libertatea, o țară care va fi pus între paranteze experiența comunistă, reprezintă adversarul implacabil al oricărui socialist. Iar dacă respectiva țară este de dimensiunile Rusiei devine critic ca aceasta să fie integrată noii ordini globale căci în absența integrării Rusiei tot proiectul globalist va cădea tocmai pentru că oamenii vor putea vota cu picioarele, vor avea unde să găsească refugiu. Refugiu de țăcăneala colorată din Occident, refugiu de Sfânta Greta, de trotineta și nebunia acesteia. Rusia va putea reprezenta un loc la început mai sărac, dar un loc de refugiu din care normalitatea să nu fi fost încă izgonită. Iar asta este impardonabil și trebuie oprit cu orice preț. Fie și cu prețul unui război mai mult sau mai puțin mondial.

Mai sus am prezentat în tușe groase și cu parti pris-uri evidente modul extrem de divers în care americanii privesc Rusia, pe liderul acesteia și disputa asupra Ucrainei.

Istoria ne bate insistent la ușă, nu o să aștepte ne facem temele, într-un fel sau altul va năvăli peste noi. Partidele globaliste de stânga aflate la putere – PSD, PNL, USR – au ales – în absența oricărărei dezbateri publice – să sprijine Ucraina în diferendul avut cu Rusia, chestiune firească și deloc surprinzătoare. Din motive de neînțeles pentru mine, AUR singurul partid conservator-populist din parlament nu pare a fi dispus să conteste staus quo-ul și să organizeze dezbateri privind calea de urmat. Societatea românească nu pare a fi interesată de chestiuni importante care se întâmplă dincolo de granițele actuale, chestiuni esențiale pentru viitorul națiunii române. Oare este bine să profităm de conflictul din est pentru a-i aducem pe frații noștri laolaltă cu noi în închisoarea totalitară în care ne aflăm, căci asta a devenit Uniunea Europeană a ultimilor ani? Oare nu este o șansă nesperată pentru noi românii faptul că unul sau mai multe state românești vor rămâne în afara Uniunii Europene, poate că pe măsură ce totalitarismul UE va deveni mai apăsător vom putea specula ca indivizi, împreună cu familiile noastre, ecartul de libertate între o Românie înglobată în UE, o Moldovă independentă și un eventual stat de limbă română organizat pe ruinele fostei Ucraine? Cum este mai bine? Ce să facem? Pentru ce să luptăm, în ce să ne punem speranțele? Oare nu ar trebui să discutăm toate cele de mai sus? Cum se poate să nu fim asurziți de tăcerea partidelor politice atunci când este vorba de o chestiune definitorie pentru destinul nostru și al națiunii noastre?

În curând, pe 24 ianuarie, vom sărbători Unirea Principatelor, mulți dintre noi nu vor lucra, vor avea timp să reflecteze la Unirea cea Mică și la semnificația acesteia. Cred că acesta ar fi și un bun prilej de reflecție asupra trecutului și a viitorului, să încercăm să le înțelegem dincolo de lozinci, poate că acesta este modul potrivit de a sărbători un eveniment istoric întâmplat acum mai bine de 150 de ani. O infimă minoritate de oameni organizați și cu idei similare ne-au arătat atunci calea de urmat, cale de la care nu ne-am abătut nici în ziua de astăzi. Este posibil ca acum 150 de ani să nu fi existat altă cale, ca aceea să fi fost cu adevărat calea de urmat. Dar îmi pare că acum, după un secol și jumătate, am ajuns într-o fundătură, fiecare dintre noi ar trebui să aibă propria evaluare a situației în care ne găsim, sper ca liniile ideologice trasate schițate mai sus să fie de folos în acest sens. Istoria pare să se accelereze, va trebui să fim pregătiți să-i facem față.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.