Despre risipa de Crăciun

Acum 15 ani orașul de provincie în care trăiesc era iluminat, primăria organiza o scenă înduioșătoare și veridică a Nativității, Pruncul Isus culcat în iesle, Fecioara Maria, Iosif primeau vizita magilor. Erau oi în carne, blană și oase, vii, curate și îngrijite, totul mirosea a fân proaspăt, era pașnic, nu era nimic de explicat copiilor, aceștia recunoșteau cu ușurință scena. Era mirific, orașul era iluminat și feeric împodobit, ieșeam cu plăcere seara la plimbare prin centru.

Sigur, demența cu moșul cel roșu și ușor ridicul care bântuia prin supermagazinele de la marginea orașului se desfășura nestingherită, cele două lumi erau oarecum separate, Isus nu era încă alungat din oraș. Începuseră deja articolele anuale ale presei progresiste în care Nașterea Domnului era prezentată ca uzurpând diverse sărbători precreștine dar totul era încă bucolic, foarte departe de presiunea ideologică pe care am trăit-o ani și ani în Occident. Am trăit liniștiți ani de zile ce-au trecut repede, mai sunt prezenți în memoria fetiței mai măricele. Apoi a apărut ideologia biciclistă, acum desuetă pentru că stânga a găsit alte vehicule mai potrivite pentru a alunga normalitatea din oraș. Primăria a fost capturată de progresiști grupați în PNL, întâi au dispărut oile atât de iubite de cei mici, apoi Pruncul Isus. În anul referendumului am avut un tunel colorat în culorile curcubeului în fața Casei Căsătoriilor, apoi umbreluțe curcubeu în parc. Isteria corona a fost scuza potrivită pentru a lăsa orașul să decadă, anul acesta orașul este întunecat, Pruncul Isus a fost izgonit, a apărut Ursul Polar și Puiul Său, doar doamna Thunberg împăiată lipsește din peisajul neopăgân și kitsch-os ce pângărește centrul orașului. Desigur, o să evităm să ieșim prin centru cu cei mici. Asemenea multor orășeni presupun că o să părăsim orașul, satele din jur pot fi un refugiu pentru câțiva ani căci nebunia progresistă ne va urma negreșit oriunde ne vom ascunde. Dar în cei câțiva ani copiii vor avea răgazul firescului, vor crește neafectați de țăcăneala din jur.

Fiind un liberal clasic sunt un om sec, cam sceptic și deloc iubitor al iraționalului. Primarii neopăgâni ai orașelor noastre ne spun că trebuie să facem economie, că e întuneric în oraș tocmai pentru că suntem săraci și în nevoie. Se poate să aibă dreptate, suntem săraci, așa este, putem dezbate de ce am ajuns la fundul sacului, de ce nu ne mai putem permite să decorăm străzile de Crăciun. Dar Crăciunul nu este anotimpul dezbaterii raționale, al economiei, al întunericului, al utilului al sobrietății, al raționalului sau al logicii economice. Este anotimpul bucuriei, al dărniciei, al copleșirii aproapelui cu bunătate.

Să-l lăsăm pe Nicolae Steinhardt să ne reamintească asta.

Cel mai tainic pasaj din Evanghelii – mai greu de înţeles decît chiar Luca 16 ori Ioan 17 – mi se pare ungerea din Betania.

Cînd Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atît de scump şi s-ar fi putut ajuta atîţia săraci! Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi judecăm ca el: da, e păcat, atîta risipă de mir şi sunt atîţia săraci!… Vorbeşte logica omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru noi înşine nimic n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult. Şi nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfăţăm!) Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cît va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe cînd pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine – răspunsul acesta e de natură a stîrni cea mai justificată (righteoits) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi chiverniseală decît oricînd.

Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de alţii? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie – ca tot ce se petrece şi se spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învăţătură.

Şi ni se dă o lecţie rea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră cînd vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-1 mîngîiem şi, pe loc, să-1 covîrşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume.

Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.