Greiere și furnica

Cum desigur cu toții știm deja, se discută mărirea vârstei de pensionare către 70 de ani. Oricât de antipatic mi-ar fi guvernul populat de neomarxiști pe care-l conduce domnul Cîțu cred că pe termen lung măsura creșterii vârstei de pensionare peste speranța medie de viață se va dovedi extrem de benefică într-un mod dincolo de intenția inițiatorilor, subliniez din nou că este o evoluție pe termen lung. Reforma sistemului de pensii va transforma profund societatea, aceasta având șansa să revină la tradiționala normalitate întreruptă de reformele așa zis conservatoare inițiate de prințul von Bismarck.

Căci nebunia a început cu von Bismarck, aparțin intelectualități tehnice, îl identific cu ușurință pe von Bismarck ca fiind cel care a sădit semințele răului care a ajuns să cuprindă lumea în care trăiesc deși sunt convins că un om cu formație umanistă va putea ușor găsi obârșia problemelor noastre în zona intelectualității care a pregătit Revoluția Franceză. Iar vina lui von Bismarck a fost tocmai faptul că a fost lipsit de tăria provenită din propriile convingeri, că încercat să-și fidelizeze electoratul socialiștilor practic adoptându-le acestora programul economic. Nihilismul inerent ideilor socialiste a fost drapat în respectabile haine conservatoare iar până în ziua de astăzi prietenii conservatori nu reușesc să lase în urmă moștenirea lui von Bismarck și să renunțe la obligativitatea și la socializarea asigurărilor – de boală sau de bătrânețe – lăsând fiecăruia decizia de a face ce dorește cu propria viață și mai ales lăsând în seama fiecăruia dintre noi consecințele propriilor decizii. Oricât nu ne-ar veni să credem, vesela iresponsabilitatea a secolului XXI își are sorgintea în deciziile de acum 150 de ani ale unui prinț german prea leneș și prea arogant pentru a înțelege ce face cu adevărat căci în loc să studieze modul în care funcționează economia a crezut că este pragmatic și realist adoptând propunerile economice ale socialiștilor germani. Este de notat că pragmatismul și realismul sunt scuzele obișnuite ale liberalilor clasici și ale conservatorilor atunci când adoptă măsuri socialiste în vreme ce socialiștii înșiși se consideră mai degrabă idealiști, visători și adesea utopici.

Să vedem ce înseamnă obligativitatea asigurărilor precum și socializarea asigurărilor de boală și bătrânețe. Există suficientă literatură economică, este meritul celor de la Institutul von Mises România că au tradus în română eseul scris de dr. Carlson ce ilustrează consecințele transferului de responsabilitate pentru dependenți (copii, bătrâni etc) dinspre familie către stat. Nu pot recomanda suficient citirea acestui text, cred că pentru cei mai mulți dintre noi vor fi printre cele mai bine investite 23 de minute de lectură – estimarea îi aparține Institutului von Mises.

Până la von Bismarck fiecare familie știa că trebuie să aibă grijă de propriii copii, de propriii bătrâni. Sancțiunile sociale pentru neglijarea copiilor și a bătrânilor și a copiilor erau asumate voluntar de fiecare membru al societății și erau severe, practic părinții ce n-aveau grijă de propriii copii erau excluși din societate, copiii care n-aveau grijă de propriii părinți știau că trebuie să părăsească locul în care s-au născut, altminteri viața ar fi urmat să le devină extrem de dificilă. O descriere a situației trecute ne-o dă cu destulă precizie HH Hoppe atunci când descrie funcționarea unei societăți bazate pe drepturi de proprietate. Cu excepțiile de rigoare sistemul funcționa iar erorile erau corectate de instituții precum biserica – asta în cazul în care cei aflați în nevoie nu au ajuns astfel din pricina propriilor alegeri, adică dacă cumva nu merită ce li se întâmplă. Iar cei care au ajuns – după o viață din care virtutea a fost absentă – pe drumuri vor fi servit ca exemplu – iar conservatorii ar trebui să fie primii care să înțeleagă virtuțile pedagogiei negative – pentru cei aflați la început de drum. Viciile, perversiunile de tot soiul – inclusiv cele sexuale atât de la modă astăzi – parazitismul, lenea de diferite denominațiuni erau rezervate elitelor. Tot restul eram prea săraci pentru a ne permite astfel de deprinderi, costisitoare dacă asigurările de sănătate și de bătrânețe nu sunt obligatorii și socializate. Înainte de von Bismarck costurile viciului ar fi trebuit suportat de noi înșine sau de propriile familii, von Bismarck a făcut pentru prima dată în istorie posibilă – pentru mase largi de oameni – externalizarea costurilor viciului. Înainte de von Bismarck știam că trebuie să producem copii pentru a avea cine să aibă grijă de noi înșine la bătrânețe, știam că trebuie să avem grijă de bătrânii noștri pentru a le da o lecție copiilor noștri, o lecție ai cărei beneficiari vom fi noi înșine la bătrânețe. Era post von Bismarck a venit extrem de repede, producția de copii a fost rapid descurajată căci valoarea economică a acestora s-a prăbușit o dată cu asigurările obligatorii și socializate de bătrânețe, o dată cu legile care au interzis munca copiilor noștri, o dată cu legile care au introdus școlarizarea obligatorie. Nedeprinși cu munca cinstită, cu idealuri străine de ale părinților lor deprinse în școala publică, copiii ne-au devenit străini uneori ostili. La rândul nostru, știind că am cotizat, că nu depindem de bunăvoința propriilor copii, nu doar că am încetat să-i producem dar am încetat să investim în aceștia, am încetat să fim buni cu ei așa după cum cei dinaintea noastră au investit în noi și au fost buni cu noi. Atunci când ne abandonăm copiii în fața telefonului mobil sau când îi plimbăm în cărucior în timp ce ne uităm în același telefon mobil nu facem decât să ne manifestăm proaspăt câștigata independență față de copiii noștri, nu facem decât să ne afirmăm dependența față de stat. Nu ne pasă dacă propriii copii ne stimează și ne sunt recunoscători, nu ne pasă dacă propriii copii sunt suficient de productivi pentru a ne susține atunci când vom fi devenit neputincioși. Căci statul lui von Bismarck le va vârî nolens volens copiilor ajunși la maturitate mâna în buzunar pentru a extrage banii de care vom avea nevoie indiferent dacă-i merităm sau nu.

Indiferent dacă-i merităm sau nu, aceasta este esența sistemului obligatoriu și socializat de asigurări de boală și bătrânețe.

Cu toții am deprins expresii noi – mai degrabă degrabă expresii vechi dar rezervate elitelor au pătruns în conștiința noastră – noi plebeii am început să trăim precum nobilii, l-am citit selectiv pe Horațiu am înțeles și preluat doar nihilismul de tip carpe diem, plănuim mai degrabă vacanțe în Grecia, mai nou Egipt sau în alte locuri rezervate altă dată elitelor și nu viitorul copiilor noștri, suntem mereu datori căci nu mai simțim că avem datoria să lăsăm ceva copiilor noștri, suntem iresponsabili și voioși căci propriul viitor este dincolo de responsabilitatea noastră. Iar von Bismarck a făcut posibil idealul omului modern, idealul de a muri dator, de a consuma mai mult decât a produs. Conservatorul prinț von Bismarck a făcut posibil ca orice plebeu își permită expresii altădată rezervate regilor, après moi, le déluge fiind parte a înțelepciunii zilelor noastre.

În capitalism viciul nu era rentabil, cei ce-l practicau ajungeau pe drumuri – asta dacă averea nu le era pe măsura viciilor practicate. Chestiuni plictisitoare precum munca sau economisirea sunt virtuți capitaliste, obligativitatea sistemelor de asigurări de sănătate și de bătrânețe a făcut nerentabile aceste virtuți. Căci banii celor încă virtuoși se redistribuie celorlalți, viciul pe banii altora a devenit celor mai mulți dintre noi irezistibil, domnul Cîțu constată ceea ce von Bismarck ar fi trebuit să prevadă, anume faptul că sistemele socializate intră într-o inevitabilă spirală auto-distrugătoare căci penalizând prin redistribuire munca și premiind viciul și lenea munca devine nerentabilă, din ce în ce mai mulți oameni înțelegând asta.

Conservator, respectabil, pragmatic și realist von Bismarck a socializat costul viciului în vreme ce beneficiile acestuia au rămas private. Irezistibil, nec plus ultra, curat conservator! Cu alte cuvinte beneficiem noi înșine de toate plăcerile dar nota de plată este asigurată de cel care a rămas modest, chibzuit și muncitor. Răbdarea oricărui om are o limită, chiar și a celor chibzuiți și muncitori. De ce-am continua să fim furnici dacă suntem obligați să ajutăm greierii să supraviețuiască iernii? De ce n-am deveni noi înșine greieri dacă avem asigurate prin munca altora grăunțele necesare iernii? Trebuie să avem motive serioase, motive de natură filozofică sau religioasă pentru a continua să muncim într-o societate care premiază iresponsabilitatea și depravarea. Înverșunarea socialiștilor de tip USR+, personaje precum domnii Ioniță, Mîndruță, Popescu etc împotriva credinței, împotriva religiei este din acest punct de vedere amuzantă fiind, așa cum am explicat mai sus, autodistructivă.

Și mai amuzant este faptul că guvernul domnului Cîțu pare a-și dori să ridice vârsta de pensionare la 70 de ani, aceeași ca în vremea lui von Bismarck. În 150 de ani am reușit să risipim și să distrugem suficient de mult pentru a pierde orice câștig ce-ar fi trebuit să rezulte dintr-un ecart cert și semnificativ de productivitate a muncii câștigat în secolul și jumătate ce a trecut între von Bismarck și domnul Cîțu.

Domnul Cîțu se pregătește să semneze certificatul de deces al sistemului inițiat de von Bismarck, ieșirea la pensie devenind oarecum iluzorie în noile condiții. Practic ne va forța să reînvățăm să ne asumăm obligațiile de familie, ne va obliga să reînvățăm să trăim în comunitățile noastre, ne va face mai buni cu propriii copii, vom fi noi înșine mai darnici cu cei în nevoie. Va fi greu să reînvățăm ce-am fost făcuți să uităm, exemplul celor care-și vor reaminti primii modul în care viața merită a fi trăită ne va ajuta în acest sens.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.