Despre copii, metale, hârtie, plastic și biți

Există știri ciudate, pot părea poluare informațională, dar care ne dezvăluie mai mult despre lumea în care trăim decât editorialele docte pe care le găsim în media corporatistă. Spre exemplu în Massachusetts SUA o familie a găsit în propria casă o comoară ascunsă acolo în anii ‘50. Cei care-au găsit banii în 2021 folosesc cuvântul comoară oarecum impropriu căci este vorba de 46.000 dolari. Dar cei care au ascuns printre grinzile casei banii au ascuns într-adevăr o comoară, un instrument disponibil online – un calculator al inflației – ne calculează că 46.000 dolari în 1950 înseamnă 505.574 dolari în 2021. Instrumentul de calcul ne arată că rata cumulativă a inflației a fost de 999,1% în această perioadă. Vedem deci că trebuie să scăpăm cât mai curând de bani pe care-i muncim, nu putem să-i ținem sub pernă prea multă vreme. Poate că dacă ar fi vrut să transmită generației viitoare comoara de 46.000 dolari în loc să o ascundă proprietarii inițiali ar fi făcut mai bine să cumpere o casă care s-o lase moștenire copiilor? Cu 46.000 de dolari ar fi putut cumpăra chiar mai multe case, nu doar una. Dar nici investiția în imobiliare nu este o soluție pentru a ne transmite munca generației viitoare, în occident majoritatea proprietăților sunt vândute de moștenitori pentru a plăti taxa de moștenire care în cazul unei proprietăți ce depășește 420.000 dolari (și am văzut deja că 46.000 dolari în 1950 ar fi însemnat 505.000 dolari în 2021) este în jur de 60%. Este perfect posibil ca bunicii să fi avut în 1950 46.000 dolari iar taxa de moștenire să fi trebuit să fie plătită de două ori, o dată de părinți iar apoi de copiii acestora, de nepoții celor care-au avut bani în 1950. Cu alte cuvinte este întru totul nerecomandabil să lăsăm case copiilor noștri. Totuși casele pot fi transmise orizontal, în cadrul aceleiași generații, fără a plăti taxe de moștenire semnificative, cel mai adesea soțiile pot continua să trăiască în casă după moartea soților lor. Tocmai de aceea avem situații precum cea în care doi domni – doi prieteni ca să zic așa clasici – adică oameni relativ normali, nu este vorba de homosexualitate aici, se căsătoresc astfel încât unul dintre prieteni să poată moșteni casa prietenului său fără să trebuiască să plătească taxa de moștenire de 50.000 euro. Dincolo de degenerarea și decadența ce o implică, mă entuziasmează din punct de vedere fiscal mișcările occidentale de dezincriminare a incestului și a pedofiliei, în curând va fi profitabil să ne căsătorim cu proprii copii pentru a le lăsa moștenire casa în care au copilărit. Știu, fraza dinainte e oribilă dar trebuie să înțelegem că taxarea nu este neutră, că modul în care taxăm are implicații profunde asupra modului în care trăim și muncim, asta chiar dacă cu excepția economiștilor austrieci mai toți economiștii ne asigură de contrariul.

Deși în România nu avem încă taxe pe moștenire, acestea fac parte din programul comuniștilor din USR. Mai devreme sau mai târziu aceste vor fi introduse, motivația va fi ca întotdeauna legată de echitate, solidaritate socială (și nu solidaritate cu proprii copii) etc, concluzia firească este să ne punem casele – măcar nuda proprietate – pe numele copiilor noștri. Da, ziarele și televiziunile ne prezintă zilnic casele extravagante deținute de diverși oameni bogați sau de celebritățile zilei. Moștenitorii acestora nu vor trebui însă să plătească taxe pentru a continua să-și folosească casele, acestea sunt în proprietatea unor fundații, firme etc, totul este cât se poate de optimizat din punct de vedere fiscal.

Să citim în continuare presa. Doi puști au găsit lingouri de aur în dulapul bunicii decedate. A pierdut familia bani precum în cazul teancurilor de bancnote ascunse descris mai sus? Nu, desigur că nu, dimpotrivă. Au trebuit oare să plătească taxe de moștenire precum ar fi fost cazul dacă bunica le-ar fi lăsat moștenire o casă? Nu, desigur că nu, statul nu a putut pune mâna pe banii munciți de bunica familiei.

Iar dacă nu putem să le lăsăm bani sau case copiilor noștri oare ce-am putea să le lăsăm? Orduri precum automobilele folosite de un personaj precum dl. John, pantofii de mătase purtați de Maria Antoaneta se vând pe zeci de mii de dolari, lire sau euro. Chiar să aibă vreo valoare alta decât raritatea?!

Raritatea este și motivul pentru care există picturi care se vând cu sute de milioane de dolari, astfel de prețuri nu au nimic de-a face cu valoarea artistică a unei opere de artă ci doar cu faptul că aceste opere de artă sunt rare. Banii falși – moneda fiduciară lipsită de valoare intrinsecă – sunt atrași de opere de artă pe care nici un falsificator de monedă aflat la conducerea vreunei bănci centrale nu le poate falsifica. Cererea și oferta se întâlnesc prin stratosfera prețurilor uzuale în astfel de licitații. Da, poate că n-ar strica să vizităm galeriile de artă și să le lăsăm copiilor noștri niște tablouri pe perete asta deși în ritmul în care ne decivilizăm este posibil ca nepoții noștri să aibă o obiecțiuni estetice când văd tablou agățat pe perete. N-ar strica deci să investim în educația copiilor și a nepoților noștri.

Poate că am vrea să lăsăm copiilor noștri acțiuni sau instrumente financiare asemănătoare. Desigur, dacă asta ne este meseria, dacă suntem buni la ceea ce facem, nu văd de ce nu. Dar altminteri? Să dorim să ne începem ziua citind știrile financiare doar pentru a înțelege – după ce vom fi pierdut tot – că ceea ce contează apare apare prea târziu în ziare? Chiar să dorim ca munca noastră să fie carnea de tun necesară funcționării piețelor financiare, a burselor de pretutindeni ?

Am văzut mai sus ce se va întâmpla dacă ne păstrăm economiile în bani puși sub saltea, aur, case și terenuri sau dacă-i plasăm în diverse acțiuni sau varii instrumente financiare. Putem să ne pierdem banii plasându-i în pensii private, modernitatea ne oferă multiple posibilități, este dincolo de intenția acestui text să le inventarieze. Vom acorda însă atenție monedelor virtuale un mod foarte la modă de a plasa banii.

Bitcoin ca și celelalte monede electronice sunt concepte destul de complexe, în esență nu pot fi create din nimic precum moneda fiduciară emisă de băncile moderne ci pentru a emite trebuiesc rezolvate ecuații complexe, ecuații a căror rezolvare presupune folosirea intensă a procesoarelor și deci a energiei electrice. Chiar și din mult prea succinta descriere de mai sus vedem că principala atracție a monedei electronice este faptul că nu poate fi creată la comandă politică, că pentru a o crea trebuiesc consumate resurse, într-un mod cu totul analog extragerii monedelor clasice de aur și argint prin mineritul clasic. În acest sens nu există contrast mai mare între moneda fiduciară modernă și monedele virtuale, procesul de obținere a monedei virtuale numindu-se în mod similar minerit. Dar dacă moneda clasică – făcută din aur, argint sau cupru – are valoarea dată de valoare intrinsecă a metalului ce-l conține, atât moneda virtuală cât și cea clasică nu au valoare intrinsecă, sau mai precis au valoare intrinsecă nulă. La fel ca și bancnota fiduciară – pe care n-am depozitat-o încă într-un cont – moneda virtuală poate asigura anonimitatea tranzacțiilor, este sigură în utilizare, nu văd de ce nu poate exista o piață pentru un astfel de bun.

Faptul că am ajuns să ținem bani munciți din greu în monede electronice, a căror funcționare în detaliu mai degrabă nu o înțelegem, este legat de calitatea deplorabilă a monedei administrate de stat, legea lui Gresham ne arată asta cu precizie. Tezaurizăm bitcoin doar pentru că-l percepem a fi mai valoros decât vreuna din monedele fiduciare fie ele euro sau dolar.

Dar de ce am risca să tezaurizăm în ceva – fie bitcoin sau monedă fiduciară – având valoare intrinsecă nulă? Avem la dispoziție metalele prețioase care orice s-ar întâmpla – dată fiind utilitatea lor în industrie – au valoare intrinsecă. Răspunsul la întrebarea de mai sus nu este simplu. Așa după cum propaganda și legislația militează în prezent pentru plata cu cardul în defavoarea plăților cash, în trecutul nu foarte îndepărtat aurul a fost obsesia propagandei celor care doreau să profite de pe urma sistemului de rezerve fracționare. Keynes – părintele vitreg al socialiștilor moderni de la Franklin D. Roosevelt încoace – l-a numit relicvă barbară, deținerea lingourilor sau a monedelor de aur a devenit ilicită întâi în Statele Unite și abia apoi în țările comuniste. Prețul aurului este cu grijă împins în jos pentru a nu devoala ratele reale ale inflației, incidente precum amenda plătită de JPMorgan pentru manipularea prețului aurului fiind cu totul izolate și de nejustificat din perspectivă liberal clasică. Tocmai de aceea cred omul simplu poate să-și păstreze banii în metal prețios fără grija de a-i pierde, aurul este ieftin în mod artificial, mă îndoiesc că prețul acestuia ar putea scădea.

Metalurgia a făcut progrese imense din vremea lui Keynes și Franklin D. Roosevelt, la fel și informatica. În afară de profiturile frauduloase și de puterea politică conferite de sistemul de rezerve fracționare, nu există un motiv real pentru care fiecare monedă, bancnotă sau card să nu fie conțină sau să nu fie direct legate de un cont în aur sau argint. Desigur aceste progrese nu o să aibă curând consecințe practice care să ne permită să folosim metal prețios ca monedă curentă în viața de zi de zi, guvernele vor face orice pentru a împiedica asta. Da, este îndoielnic ca într-un viitor previzibil să putem face plăți folosindu-ne rezervele de metal prețios, dimpotrivă stocarea acestuia – închirierea unei casete într-o bancă de exemplu – va reprezenta un cost cel puțin în viitorul previzibil. Dar având în vedere alternativele – moneda electronică, moneda fiduciară sau chiar acțiunile – toate având valoare minimă nulă – cred că este mai mult decât rezonabil să ne asumăm astfel de costuri.

Acest text nu se adresează oamenilor bogați, aceștia au la îndemână instrumente sofisticate pentru a-și conserva banii, ci se adresează omului simplu, omului care muncește și care are copii. Căci dacă nu avem copii – asemeni domnului Keynes – toate cele de mai sus sunt lipsite de sens, în acest caz ideal ar fi să plecăm din lume după ce-am consumat mai mult decât am produs, adică lăsând în urmă datorii. Doar copiii pot schimba asta. Educația este poate cea mai importantă valoare pe care le-o putem transmite copiilor noștri. A-i educa – în pofida sistemului de școlarizare actual – este poate cea mai importantă datorie pe care o avem ca părinți. Iar dacă pe lângă educație le putem lăsa și altceva decât un portofel plin de hârtie sau plastic este cu atât mai bine pentru cei care ne vor urma. Desigur vom fi blamați pentru asta, vom auzi că nu este echitabil, vom fi condamnați în numele ”egalității de șanse”, ni se va spune că nașterea este un accident, că nu ar trebui să putem să ne transmitem munca următoarelor generații, că sursa bunăstării ar trebui să fie munca și nu munca părinților ce-a fost conservată într-un fel sau într-altul. Ar trebui să ignorăm astfel de argumente ca fiind eristice, căci este vorba despre decizia noastră, noi am muncit, noi înșine vrem să decidem cum să ne stocăm munca, noi am plătit – din păcate desigur – taxe atunci când ne-am câștigat banii, avem dreptul să decidem noi înșine asupra rezultatului muncii noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.