Demnitate și ploșnițe

Bunicii mei au pierdut războiul, au pierdut pacea, au pierdut mai tot ce se poate pierde. Bunicul a fost pe Don, i-am văzut degerăturile, știam că așa a fost. Celălalt a fost rănit, în munții Tatra, răni ce nu le mai putea șterge de pe trup. Ambii au luptat, s-au chinuit și au fost învinși. Au făcut ce-au putut și cât au putut dar au fost mai puțini, nu au avut tancuri sau avioane dar au luptat iar luptele au lăsat semne pe trupurile lor. Nu au avut de ce să se rușineze, au fost învinși de ruși, au venit acasă învinși dar cu capul sus. Mai apoi au ajuns în închisoare, în domiciliu obligatoriu. Știam că a fost așa, nu aveam dubii căci în copilărie am avut mereu în fața ochilor trupul bunicii strivit de munca de bărbat pe care a făcut-o cât timp i-a fost departe soțul, știam că au trecut corect și cinstit prin ce au trebuit să treacă. A fost greu dar nu era o rușine asta, ar fi fost o rușine să fie altminteri. Știam că nu este o rușine, rușii sunt ruși, bunicii mei au fost învinși de ruși care ne-au mai ocupat și înfrânt iar în urmă cu 80 de ani le venise rândul bunicilor mei să fie înfrânți. Acum 150 de ani deprindeam de la ofițerii ruși limba franceză, un ofițer rus cu nume de bulevard bucureștean ne-a scris prima constituție modernă – Regulamentele Organice. Era acceptabil, eram mândru de generația care a luptat, știam că au făcut tot ce se putea face, că și-au apărat libertatea, că au vărsat sânge pentru a fi liberi, că au plătit cu ani din viață. Bunicii mei și-au pierdut cu demnitate libertatea și averea.

Acum am pierdut la rândul meu. Nu am fost la război, trupul mi-e îngrijit, nu am răni pe care să le arăt copiilor mei. Dar de pierdut am pierdut și nu voi putea să le ascund copiilor mei asta după cum nici bunicii mei nu mi-au putut ascunde că au fost înfrânți. Dar nu am răni de arătat, ruși și tancuri pe care să dau vina, cum aș putea să-i spun fiului meu că i-am pierdut libertatea fiind înfrânt de homunculi precum domnul Bulai sau că am pierdut lupta cu arătări precum domnul Levine? Am respectat generația bunicilor mei, mă tem că nu văd nici un motiv pentru ca înfrângerea noastră să fie în vreun fel respectată de copiii noștri. Un detestabil poet neamț a surprins foarte exact rușinea generației mele:

De rechini am scăpat

Pe tigrii i-am ucis

Dar am fost devorat de ploșnițe.

Da, putem pierde o luptă, putem pierde chiar și războiul, putem să rămânem demni, chiar și înfrânți fiind, dacă adversarul ne este pe măsură. Dar noi am fost devorați de ploșnițe și nu este nici un fel de demnitate în asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.