Rația de libertate: 22 decembrie 1989 – 16 martie 2020

Anul 2020 este anul în care ne-am pierdut libertatea. Cum am ajuns aici? Este vina noastră, nu este nimic nou, puteam învăța din ceea ce s-a întâmplat în 1792, mai apoi în 1848 și mai ales în 1917. Aceleași idei și aceiași oameni ne-au învins încă o dată în 2020. Nu avem scuze, nu ni se va oferi prilejul să căutăm scuze, copiilor noștri – pentru care am fost prea lași să luptăm – precum și nouă ni se pregătește destinul celor care au fost învinși în 1792, 1848 sau 1917. Fie că e vorba de Vandeea sau de Gulag mă îndoiesc că vom dispărea cu demnitatea cu care au dispărut cei dinaintea noastră. Căci noi nu am luptat, nu ne-am împotrivit asta deși am avut de partea noastră cunoașterea istorică – nu mai puteam fi surprinși – am avut de partea noastră dreptatea și adevărul, frumusețea și puterea vieții. Am pierdut rușinos și fără luptă, nu este nimic eroic în modul în care am pierdut.

În 1792 a fost distrusă idea de regalitate căci regalitatea este modul conservator de organizare a societății. Tot atunci am experimentat impunerea unei religii laice (sic), în 1792 am asistat pentru prima oară la ororile comunismului repetate de atunci în fiecare țară care urma să traverseze oroarea care a cuprins Franța în 1792.

În 1917 a fost rândul Rusiei, un imperiu creștin aflat într-un proces de modernizare accelerată. Dezvoltarea i-a fost întreruptă brutal, țarul Nicolae al II lea – ultimul împărat creștin – a plătit cu viața sa, a soției și a copiilor săi pentru decizia atât frivolă și atât de contrară caracterului său de a conduce Imperiul Rus către catastrofa Primului Război Mondial.

Acum în 2020 a venit rândul Statelor Unite rămase de prea multă vreme ultimul bastion al libertății. Domnul Trump – ultimul președinte care a guvernat respectând aparențe de constituționalitate – va pleca acasă și nu va avea soarta țarului rus. Dar o dată cu plecarea sa va dispărea ultima redută a libertății, în Europa am rătăcit de mult înțelesul cuvântului libertate.

Va urma o scurtă perioadă confuză în care tiparnița de bani ne va confisca proprietățile prin exacerbarea efectului Cantillon. Vom intra apoi pe făgașul cunoscut bunicilor noștri. Desigur vor fi nuanțe – cel mai probabil verzui – teroarea va fi cel mai probabil curată și ecologică.

Chiar și acum, când totul este deja pierdut, încă luptăm în numele ideilor de la 1792, invocând simbolurile de la 1792. Doamna Marine Le Pen strângând în brațe tricolorul pătat de sângele victimelor de la 1792, cântând imnul criminalilor de la 1792, nu poate vreodată câștiga căci o astfel de victorie este lipsită de orice noimă. Am pierdut pentru că chiar și acum – când totul este deja pierdut – deplângem închiderea școlilor publice care au răpit mințile copiilor noștri în loc să ne redescoperim rolul de părinți și să ne apropriem de aceștia exaltând valorile clasice ale civilizației noastre. Am pierdut pentru că chiar și acum – când totul este deja pierdut – ne ocolim unii pe alții pe stradă în loc să devenim solidari în fața opresiunii.

Generația mea, a celor care au fost tineri la ieșirea din comunism, a fost liberă timp de 30 de ani – practic toată viața noastră adultă. Copiii noștri nu vor cunoaște libertatea decât dacă vor lupta pentru ea. Și vor duce lupta dintr-o poziție mai proastă decât am avut-o noi vreodată tocmai pentru că noi am refuzat să luptăm. Am pierdut deja, nu avem vocația de a fi luptători și cu atât mai puțin eroi. În Gulag Ivan Denisovici și-a păstrat umanitatea, demnitatea umană făcând la fiecare masă un ritual simplu: punea pe masa mizeră din fața sa o batistă pe care încerca să o păstreze cât mai curată. Ivan Denisovici nu a redevenit vreodată liber păstrând batista curată dar s-a păstrat om chiar și în Gulag fiind. În secolul XXI avem la îndemâna nenumărate batiste, fiecare dintre noi poate face exercițiul demnității, putem redescoperi fie politețea fie cumsecădenia, eventual logica sau credința, putem învăța să cântăm la pian sau vioară, să cultivăm o grădină, putem măcar închide contul de bârfe electronice sau telefonul mobil. Ar trebui să încercăm măcar asta – fie chiar și șovăielnic și timid – de dragul copiilor noștri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.